Voi afirma ceva care ar putea să vi se pară absurd. În fapt nu este deloc absurd, dar va părea așa la prima citire.
Iată: Îți plac conflictele în care te afli.
Îți place că adolescentul tău strigă la tine de exemplu, sau că soțul tău / soția ta nu discută cu tine. Îți place modul în care colaboratorii tăi îți îngreunează viața. Îți place că șeful tău este groaznic și că angajații tăi sunt incompetenți. Îți plac problemele pe care oamenii le creează pentru tine.
Acestea nu sunt hiperbole. Tu chiar faci asemenea lucruri. La fel și eu. Aceasta este afirmația mea – “Îți plac conflictele în care te afli” – o afirmație pe care o explorăm la Arbinger în cartea noastră, “Anatomia Păcii: Rezolvarea Esenței Conflictelor”.
Deci, cum am ajuns să fac această afirmație? Cine cu mintea limpede ar dori astfel de lucruri? Răspunsul este: nimeni nu ar dori conflictul, de exemplu, și batjocura și incompetenţa. Dar ce se întâmplă dacă o mare parte a timpului nu suntem cu mintea limpede?
Filozoful Martin Buber a observat că în toate momentele îi vedem pe alții fie ca oameni ca noi înșine, fie ca obiecte. Adică ori vedem că alții contează ca noi ori nu. Când alegem să îi vedem pe alții ca pe obiecte și nu înțelegem că ei au viața și obiectivele lor, creăm în noi înșine o nevoie nouă. Creăm nevoia de a fi îndreptățit pentru transformarea în obiecte a celorlalți – o nevoie care ne oferă motive să ne placă mai mult problemele decât soluțiile și maltratarea mai mult decât cooperarea.
Luați în considerare acest exemplu. Să spunem că am găsit o informație care va fi de foarte mare ajutor pentru mine. Să spunem că știu, de asemenea, că ar fi de ajutor și unui anumit coleg de serviciu, dar că aleg să nu împărtășesc informațiile cu el. În schimb, le păstrez pentru mine.
Atunci când aleg să nu împărtășesc aceste informații utile cu colegul meu, gânditi-vă cum îl voi percepe eu pe el. Cu cât îl pot vedea mai rău, cu atât voi fi mai justificat să ascund informațiile de el. Așa că încep să-l privesc mai critic decât aș face altfel. Greșelile lui devin umflate în mintea mea. Am un stimulent acum să-l văd ca pe o amenințare sau un malefic sau un incompetent și așa mai departe. Trebuie să îl vezi într-o lumină negativă pentru a fi justificat să îl tratezi prost!
Acum să derulăm acest scenariu înainte. Cum îmi va răspunde acest coleg de serviciu când eu îl văd în aceste moduri – ca o amenințare, de exemplu, sau un răufăcător sau un incompetent?
Va fi mai probabil sau mai puțin probabil ca el să împărtășească informații cu mine, de exemplu, sau să coopereze cu mine sau să-mi ia în considerare sfaturile? Răspunsul, desigur, este că… cu cât EU sunt mai critic față de el, cu atât este mai probabil ca EL să acționeze negativ față de mine.
Ceea ce ne duce la motivul pentru care ne place maltratarea, la fel de incredibil cum sună: cu cât mai rău mă tratează colegul meu cu atât mai mult părerile mele negative despre el vor părea să fie mai justificate.
În timp ce mă plâng de “maltratarea” pe care o primesc, acea maltratare dovedește că am avut dreptate în privința acelui coleg. Dacă mă deranjează când adolescentul meu îmi vorbește urât, asta îmi va justifica tratamentul dur pe care i l-am aplicat anterior. Când mă simt jignit că soțul/soția nu discută deschis cu mine, mă alimentez cu confortul care îmi justifică propria mea tăcere sau încăpățânare. Așa că, deși nu îmi place suferința, îmi place inocența pe care o găsesc în suferință. Într-un mod pervers, ajung să îmi prețuiesc suferința – problemele pe care le creează alții în jurul meu, de exemplu, și conflictele în care rămân închis – această maltratare de către alții îmi justifică părerea mea hipercritică asupra lor!
Când aleg să văd oamenii ca pe obiecte, devin îndreptățit să îi văd într-o lumină negativă, fapt care îi provoacă și pe ei să îmi răspundă negativ, ceea ce mă conduce pe mine să îmi găsesc justificări pentru modul în care eu mă comport față de ei. Sfârșesc prin a aprecia problemele mai mult decât soluțiile și conflictele mai mult decât pacea.
Adevărul sumbru este că de câte ori începem să-i vedem pe alții ca fiind mai degrabă obiecte decât oameni, apreciem mai mult justificarea decât rezultatele și găsim mai multe avantaje în a duce un război decât în a ne bucura de pace.
În conflict, cauza problemei este că sufletul nostru se transformă și găsește satisfacție mai mult în conflict. Până când vom putea scăpa de această nevoie justificare, vom continua să găsim satisfacție în problemele trecutului. Până când vom învăța să recunoaștem adevărul evident – colegii mei, membrii familiei și concetățenii sunt la fel de importanți și legitimi ca mine – atunci relațiile mele vor continua să fie încordate și rezultatele noastre împreună mult mai puțin fructuoase decât ar putea fi.
Deci, ce se poate face în acest sens? Cum putem începe pentru a găsi soluții la problemele în jurul cărora ne-am angrenat prin conflict?
Luați în considerare un exemplu cu unul dintre clienții noștri corporate – o companie care este bine cunoscută în întreaga companie lume, cu clienți care sunt fideli brandului lor.
Am petrecut două zile cu un grup format din paisprezece directori ai companiei, șase angajați care au fost lideri locali și trei lideri de sindicat de la sediul central. Aceste sesiuni au fost concepute pentru a îmbunătăți activitatea generală de echipă / colaborarea. La final, având patruzeci de minute rămase din timpul nostru împreună, ne-am propus să rezolvăm un conflict din companie.
Am invitat grupul să enumere conflictele care le vin în minte. Au numit rapid aproximativ cincisprezece zone cu probleme. Când am întrebat care dintre acestea este cea mai mare, au identificat o dispută specială pe managementul muncii, care a fost programată pentru mediere chiar săptămâna viitoare. Această dispută anume trenează de mai mult de un an, având zeci de milioane de dolari ca miză. Fiecare încercare de a rezolva problema dintre părți eșuase.
Patruzeci de minute mai târziu, însă, problema fusese rezolvată. Au găsit o soluție împreună, fără a fi nevoiți să meargă la arbitraj. Întrebarea este: Cum? Ce s-a întâmplat? Ce le-a permis să realizeze în patruzeci de minute ceea ce nu au fost în stare să îndeplinească în cele douăsprezece luni anterioare?
Răspunsul este acesta: în cele două zile împreună, ei au rezolvat esența conflictului care îi divizase, și anume, obiectivarea și învinovățirea reciprocă. Până când și-au văzut partenerii de conflict ca oameni, cu speranțe, visuri, probleme și temeri la fel de reale ca ale lor, aveau nevoie de justificare mai mult decât aveau nevoie de soluții și nu au fost dispuși și capabili să găsească creativ, posibilități benefice comune. Până când nu au ajuns „să se vadă” au găsit prea multe avantaje în probleme pentru a putea găsi soluții de durată.
Descoperind natura și anatomia păcii, au fost în măsură să pună capăt războaielor care îi despărțiseră.
Întrebarea pentru fiecare dintre noi este dacă putem face același lucru. Colegii noștri, membrii familiei și vecinii – îi vedem pe ei ca oameni? Sau avem nevoie de justificări pentru a îi vedea ca obiecte.
Aceasta este esența problemei, cea care determină lungimea și intensitatea fiecărui conflict.
Articol de James Ferrell – managing partner la Arbinger Institute USA